Îți dedicăm această carte ție, cititorule, în călătoria care este viața ta.
Fie ca să devii mai fericit, an după an, și să le oferi mai multă fericire celorlalți!

Notă de la Oprah

Unul dintre numeroasele lucruri pe care le-am obținut pe parcursul celor 25 de ani în care am realizat The Oprah Winfrey Show a fost un loc în primul rând la spectacolul nefericirii. Nefericire care a îmbrăcat cele mai diverse forme. Printre oaspeții mei se numărau oameni devastați de tragedii, trădări sau dezamăgiri profunde. Oameni furioși și oameni care purtau ranchiună. Oameni plini de regrete și vinovăție, rușine și frică. Oameni care făceau tot ce le stătea în puteri ca să-și anestezieze nefericirea, dar cu toate acestea se trezeau nefericiți în fiecare zi.

De asemenea, am asistat la tot felul de manifestări ale fericirii. Oameni care găsiseră iubirea și prietenia. Oameni care-și foloseau talentele și aptitudinile pentru a face lucruri bune. Oameni care au cules roadele altruismului și ale dăruirii, inclusiv cineva care și-a donat un rinichi unui necunoscut pe care-l întâlnise de curând. Oameni cu o latură spirituală care le îmbogățea viața. Oameni cărora li se oferise o a doua șansă.

În rândul audienței, invitații nefericiți trezeau în general empatie, iar cei fericiți, admirație (poate și un strop de invidie melancolică). Apoi mai era și o a treia categorie de invitați, față de care spectatorii nu știau cum să reacționeze și pur și simplu se lăsau inspirați de ea: oameni care aveau toate motivele să fie nefericiți și totuși nu erau. Cei care foloseau resursele aflate la dispoziție, cei care vedeau mereu partea plină a paharului sau partea pozitivă a lucrurilor, cei care găseau ceva bun în orice situație. Mă făceau să mă gândesc la Mattie Stepanek — un băiat care suferea de o formă rară și fatală de distrofie musculară numită miopatie mitocondrială disautonomă, însă se simțea împăcat cu sine orice s-ar fi întâmplat și începea din nou să se joace după fiecare furtună. Scria poezii extraordinare, era foarte matur pentru vârsta lui și a fost primul invitat cu care m-am împrietenit în afara emisiunii. Îi spuneam „îngerașul meu“.

Cum e posibil ca un băiat care suferă de o boală fatală să fie atât de fericit ca Mattie? Sau precum femeia care radia pace interioară, hotărâre și bucurie, deși era pe moarte, și a înregistrat sute de casete audio despre cum să trăiești, pentru fiica ei, pe atunci în vârstă de șase ani. Sau ca femeia din Zimbabwe care se căsătorise la 11 ani și era bătută zilnic, dar în loc să se lase pradă disperării, și-a păstrat speranța, și-a propus scopuri secrete și, în cele din urmă, le-a realizat, unul dintre ele fiind să obțină un doctorat.

Cum de reușeau aceste persoane să se scoale din pat dimineața și să radieze atâta lumină? Cum procedau? Aveau un talent înnăscut? Dețineau un secret sau un tipar de dezvoltare care ar trebui dezvăluit întregii lumi? Crede-mă, dacă ar exista un asemenea secret, toată lumea ar vrea să-l cunoască. În cei 25 de ani pe care i-am dedicat emisiunii mele, am observat că un lucru pe care îl aveau în comun aproape toți spectatorii era dorința de a fi fericiți. Așa cum am spus mai devreme, după fiecare emisiune vorbeam cu ei și îi întrebam ce-și doreau cel mai mult de la viață. Răspunsul era „să fim fericiți“. Voiau doar să fie fericiți. Singurul lucru pe care și-l doreau era fericirea.

Doar că, după cum am mai spus, când îi întrebam ce este fericirea, oamenii nu prea știau ce să răspundă. Șovăiau, se bâlbâiau și, în cele din urmă, spuneau ceva de genul: „să dau jos x kilograme“, „să am destui bani ca să-mi plătesc facturile“ sau „copiii mei… vreau doar ca ei să fie fericiți“. Aveau scopuri sau dorințe, dar nu erau în stare să formuleze ce însemna pentru ei fericirea. Foarte rar s-a întâmplat să primesc un răspuns clar.

Această carte conține răspunsul pe care Arthur Brooks l-a studiat, l-a cercetat și l-a trăit.

Prima dată am intrat în contact cu Arthur prin intermediul rubricii sale din The Atlantic, „Cum să-ți construiești viața“. Am început s-o citesc în timpul pandemiei, iar foarte curând am ajuns s-o aștept cu nerăbdare în fiecare săptămână, întrucât se referea la un lucru care a fost întotdeauna esențial pentru mine: cum să găsești un sens și un scop în viață. Apoi am i-am citit cartea From Strength to Strength (Din ce în ce mai bun), un ghid remarcabil despre cum să devii mai fericit odată cu vârsta. Eu și cu omul acela eram pe aceeași lungime de undă.

Era clar că trebuia să vorbesc cu el. Iar când am făcut-o, mi-am dat seama numaidecât că, dacă aș fi realizat în continuare The Oprah Winfrey Show, aș fi apelat la el de fiecare dată — ar fi avut o contribuție relevantă și revelatoare la aproape toate subiectele discutate. În ceea ce privește semnificația fericirii, Arthur transmite o încredere și o convingere reconfortante și incitante. Poate să vorbească atât în sens general, cât și foarte la obiect despre aceleași teme pe care le abordez și eu de ani întregi: cum să devii cea mai bună versiune a ta, cum să devii o ființă umană mai bună. Așadar, mi-am dat seama de la început că, într-un fel sau altul, vom ajunge să lucrăm împreună. Iar „felul“ acela este cartea de față.

Notă de la Arthur

„Cred că ești o persoană foarte fericită în mod natural.“

Aud această frază foarte des. Ce-i drept, chiar are sens: predau cursuri despre fericire la Universitatea Harvard. Scriu articole pentru o rubrică dedicată fericirii din The Atlantic. Vorbesc despre știința fericirii în lumea întreagă. Prin urmare, oamenii presupun că am darul natural de a fi fericit, tot așa cum jucătorii profesioniști de baschet sunt considerați niște sportivi înnăscuți. Ce noroc pe mine, nu-i așa?

Dar fericirea nu este ca baschetul. Dacă ai o stare de bine în mod natural nu înseamnă că ești înclinat să devii specialist în fericire. Dimpotrivă: oamenii care sunt fericiți în mod natural nu studiază fericirea, întrucât nu li se pare un lucru care ar trebui studiat și nici măcar demn de prea multă atenție. Ar fi ca și cum ar studia aerul.

Adevărul este că scriu, vorbesc și predau despre fericire tocmai fiindcă îmi este greu să fac asta în mod natural — și îmi doresc să fiu mai fericit. Nivelul natural al dispoziției mele — la care m-aș afla dacă nu aș studia-o și n-aș lucra cu ea în fiecare zi — este cu mult sub cel mediu. Nu vreau să spun că m-am confruntat cu cine știe ce traume imense sau suferințe neobișnuite. Nu e cazul să-mi plângi de milă. E moștenire de familie: bunicul meu era posomorât; tatăl meu era anxios; eu am o fire posomorâtă și anxioasă. Întreab-o pe soția mea, Ester, cu care sunt căsătorit de 32 de ani. (Ester dă din cap afirmativ în timp ce citește asta.) Prin urmare, munca mea în domeniul științelor sociale este, de fapt, un efort de autocunoaștere.

Dacă citești această carte fiindcă nu ești atât de fericit pe cât ai vrea să fii — fie pentru că suferi de ceva anume, fie pentru că, teoretic, o duci bine, dar practic te confrunți cu tot felul de probleme —, ești genul de persoană cu care mă identific cel mai bine. Suntem suflete-pereche.

Acum 25 de ani, când am început să studiez fericirea în cadrul doctoratului, nu știam cât de utile ar fi niște informații științifice în acest domeniu. Mi-era teamă că fericirea nu e un lucru pe care să-l poți schimba într-un mod semnificativ. Poate că e ca astronomia, mă gândeam. Poți să înveți despre stele, dar nu le poți schimba. Iar adevărul este că, un timp îndelungat, studiile mele nu m-au ajutat cine știe ce. Știam foarte multe, dar aceste lucruri nu mi-erau de niciun folos din punct de vedere practic. Erau doar observații despre cine erau oamenii cei mai fericiți — și cei mai nefericiți.

În urmă cu un deceniu, într-o perioadă deosebit de sumbră și de agitată din viața mea, Ester mi-a pus o întrebare care mi-a schimbat modul de a gândi. „De ce nu folosești toate cercetările alea complicate ca să găsești niște moduri de a-ți schimba propriile obiceiuri?“ Evident, nu-i așa? Dintr-un motiv sau altul, pentru mine nu era deloc evident, dar am fost dispus să încerc. Am început să acord mai multă atenție dispoziției mele ca să identific tipare. Am studiat natura suferinței mele și beneficiile pe care probabil că mi le oferea aceasta. Am realizat o serie de experimente pe baza acestor informații precum să fac o listă a lucrurilor pentru care eram recunoscător, să mă rog mai mult și să adopt un comportament opus înclinației mele naturale, atunci când eram trist și furios (ceea ce se întâmpla destul de des).

Și am obținut rezultate. De fapt, a mers atât de bine încât, în timpul meu liber (munca mea consta în conducerea unei mari organizații nonprofit), am început să scriu despre fericire și aplicații ale cercetărilor mele în The New York Times, pentru a le împărtăși altora. Oamenii au început să ia legătura cu mine ca să-mi spună că și pe ei îi ajuta știința fericirii tradusă în sfaturi practice. Și am descoperit că faptul de a transmite idei în felul acesta îmi permitea să-mi solidific cunoștințele în minte și chiar să devin și mai fericit.

Evident, voiam mai mult. Așa că mi-am schimbat cariera. La 55 de ani, am renunțat la postul de director executiv, făcându-mi planul să scriu, să vorbesc și să predau despre știința fericirii. Am început prin asumarea unei misiuni simple, față de mine însumi.

Mă angajez ca, prin activitatea mea, să ridic moralul oamenilor și să-i ajut să creeze relații fericite, bazate pe iubire, folosind date științifice și idei.