Introducere

La câteva luni după ce s-a încheiat mandatul meu de guvernator, în 2011, lumea s-a prăbușit în jurul meu cu un zgomot asurzitor.

Asta nu înseamnă că toate lucrurile merseseră nemaipomenit în anii anteriori. După o victorie zdrobitoare — când am fost reales cu o majoritate de 57% în 2006 —, am aprobat politici de mediu care au inspirat întreaga lume și am făcut cea mai mare investiție în infrastructură din istoria Californiei — de care vor beneficia șoferii, studenții și fermierii din California multă vreme după ce eu nu am să mai fiu —, dar în ultimii mei doi ani și jumătate de la Capitoliu, pe care i-am petrecut în toiul crizei financiare globale, m-am simțit de parcă eram blocat într-un uscător de haine cu o încărcătură de cărămizi. Primeam lovitură după lovitură din toate direcțiile.

În 2008, când a lovit crahul, oamenii au început să-și piardă casele de la o zi la alta, apoi ne-am trezit în cea mai dură recesiune de la marea criză economică, pentru că o mână de bancheri lacomi puseseră pe butuci sistemul financiar. Într-o zi, California se bucura de o creștere neașteptată de buget care îmi permitea să creez fonduri pentru zile negre. În ziua următoare, faptul că bugetul Californiei era prea strâns legat de Casa Albă ne lăsa cu un deficit de 20 de miliarde de dolari și ne ducea în pragul insolvenței. Am petrecut atâtea ore târzii din noapte închis într-o cameră cu liderii ambelor partide din Congres încercând să găsim soluții pentru a ne îndepărta de marginea prăpastiei, încât mă gândeam că nu mai rămânea decât ca statul să ne declare oficial concubini.

Dar oamenii nu voiau să audă nimic din toate acestea. Nu știau decât că le-am redus accesul la servicii și le-am mărit taxele. Ai putea spune că guvernatorii nu au control asupra unui dezastru financiar global, dar adevărul este că, atunci când economia este pe o pantă ascendentă, oamenii îți atribuie ție meritele, chiar dacă ai prea puțin de-a face cu acest lucru, așa că nu putem să spunem decât că este corect să ți se pună în cârcă vina atunci când economia o ia în jos. Doar că nu e un sentiment plăcut.

Să nu mă înțelegi greșit! Eu și echipa mea am avut câteva victorii. Am spulberat sistemul care dăduse partidelor politice practic un drept de veto cu privire la interesele majore ale oamenilor și îi transformase pe politicieni în niște ratați impasibili. Am învins în lupta cu companiile petroliere care încercau să saboteze progresele noastre din domeniul mediului și am avansat pe această cale cu și mai multă îndârjire: am acoperit statul cu energie solară și din alte surse regenerabile și am făcut investiții istorice pentru a fi fruntași pe plan mondial la tehnologia curată.

Dar am aflat în acei ani de la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI că poți să adopți unele dintre cele mai inovatoare și mai revoluționare politici pe care le-a văzut vreodată guvernul unui stat și să simți totuși gustul eșecului total atunci când un alegător te întreabă de ce nu poți să-l ajuți să-și păstreze casa, când un părinte te întreabă de ce ai redus bugetul școlii la care învață copilul lui sau când muncitorii te întreabă de ce au fost disponibilizați.

Aceasta nu a fost, desigur, singura mea experiență legată de eșecul public. Am suferit pierderi uriașe în cariera mea de culturist, am făcut filme care au sfârșit la closet și aceasta nu a fost prima oară când am văzut că popularitatea mea se prăbușește ca indicele Dow Jones Industrial Average.

În momentul acela eram încă departe de cea mai neagră situație.

Iar lumea mea nu s-a prăbușit din cauza crahului.

S-a prăbușit din cauza mea.

Mi-am distrus familia. Niciun alt eșec nu m-a făcut să sufăr atât de mult.

Nu am de gând să reiau aici acea poveste. Am spus-o altor persoane, iar acestea au spus-o la rândul lor de nenumărate ori. O cunoașteți cu toții. Dacă nu, ați auzit de Google și știți cum să o găsiți. Mi-am făcut destul familia să sufere; și a durat mult până ce am reușit să repar relația cu ai mei; nu am de gând să-i transform în combustibil pentru mașina de bârfe.

Ceea ce vreau să spun este că la sfârșitul acelui an m-am trezit într-un loc care îmi era străin și, totodată, familiar. Eram la fund. Mai fusesem acolo. Dar de această dată eram cu fața în jos în noroi, într-o gaură neagră, și a trebuit să mă decid dacă merita să mă curăț bine și să încep urcușul lent spre ieșire sau să renunț pur și simplu.

Proiectele cinematografice la care lucrasem de când părăsisem Capitoliul s-au dus pe apa Sâmbetei. Desenul animat inspirat din viața mea? Pa și la revedere! Mass-media m-a tratat ca pe un ratat — povestea mea avea să se încheie după trei etape: Culturist, Actor, Guvernator. Cui nu îi place o poveste cu final tragic, mai ales când cel care se prăbușește este eroul atotputernic?

Dar, dacă ai citit vreodată ceva despre mine, probabil că știi deja că nu m-am dat bătut. De fapt, am savurat provocarea de a trebui să mă cațăr înapoi sus. Strădania este cea care face ca succesul să aibă un gust atât de dulce atunci când îl atingi.

A patra etapă a vieții mele este o amalgamare a tuturor celor trei etape anterioare combinate în așa fel încât să mă facă să fiu cât mai util posibil, la care se adaugă puțin dintr-un lucru la care nu m-am așteptat. Continui cruciada culturismului și fitnessului, trimițând zilnic câte un e-mail cu exerciții de fitness la sute de mii de persoane pasionate și organizând Arnold Sports Festivals în întreaga lume. Munca mea în domeniul politicilor publice se desfășoară la After-School All-Stars, unde ajutăm 100 000 de copii din 40 de orașe din întreaga țară; la USC Schwarzenegger Institute for State and Global Policy (Institutul Schwarzenegger pentru Politică de Stat și Globală de la Universitatea din California de Sud), unde promovăm reformele noastre politice pe tot cuprinsul Statelor Unite, și la Schwarzenegger Climate Initiative (Inițiativa Climatică Schwarzenegger), unde vindem politicile noastre de mediu în toată lumea. Și cariera mea în domeniul divertismentului? Din ea le plătesc pe toate celelalte. De data aceasta, după ce am abandonat nebunia hollywoodiană de a face film după film, m-am întors cu un serial de televiziune, un mediu creativ nou pentru mine, care mi-a produs o bucurie enormă încercând să-l stăpânesc.

Am știut întotdeauna că voi continua toate aceste cariere. Așa cum îți spun mereu, I’ll be back. Mă voi întoarce. Dar lucrul la care nu m-am așteptat niciodată a fost că, în calitate de produs secundar al întregului acel proces de eșuare, ispășire și reinventare, o să ajung un guru self-help.

Dintr-odată, oamenii mă plăteau la fel de mult ca pe foștii președinți pentru a-mi face apariția și a oferi discursuri motivaționale clienților și angajaților lor. Alții înregistrau aceste discursuri, le puneau pe YouTube și pe rețelele de socializare și ele deveneau virale. Apoi propriile mele canale de pe rețelele de socializare au început să se dezvolte, deoarece, de fiecare dată când le foloseam pentru a-mi împărtăși experiența cu privire la chestiunile arzătoare ale zilei sau pentru a oferi o voce calmă în plin haos, aceste înregistrări ajungeau să fie și mai virale.

Oamenii păreau să beneficieze cu adevărat de pe urma cunoștințelor mele, la fel cum eu însumi beneficiasem la începutul carierei de pe urma lecturilor din idolii mei și a întâlnirilor cu aceștia, dintre care o bună parte vor fi pomeniți pe parcursul cărții de față. Așa că am perseverat în această direcție. Am început să răspândesc tot mai multă pozitivitate în lume. Și, cu cât vorbeam mai mult, cu atât mai mulți oameni veneau la mine în sala de sport ca să-mi spună că îi ajutasem să treacă printr-o perioadă dificilă. Supraviețuitori ai cancerului, oameni care își pierduseră locul de muncă, oameni care par­curgeau tranziția către următoarea etapă a carierei lor. Am auzit acest lucru de la bărbați și femei, băieți și fete, adolescenți și pensionari, bogați și săraci, oameni de toate culorile, convingerile și orientările din curcu­beul umanității.

A fost fantastic și, totodată, neașteptat. Nu știam exact de ce se întâmplau toate acestea, așa că am făcut ceea ce fac întotdeauna când vreau să înțeleg ceva: m-am oprit și am analizat situația. Ceea ce am observat în momentul în care am făcut un pas înapoi a fost că exista foarte multă negativitate, pesimism și văicăreală în lume. Am văzut, de asemenea, că existau o mulțime de oameni cu adevărat nefericiți, în ciuda faptului că experții ne spun în permanență că situația nu a fost niciodată mai bună în istoria civilizației umane decât acum. Nu au fost niciodată mai puține războaie, mai puține boli, mai puțină sărăcie, mai puțină exploatare decât în momentul de față. Aceasta este situația pe care ne-o arată datele. Și este obiectiv adevărată.

Dar mai există un set de date. Un set mai subiectiv, pe care ne este mai greu să-l măsurăm, dar pe care îl putem vedea și auzi de fiecare dată când ne uităm la știri la televizor, ascultăm emisiuni radiofonice sau derulăm fluxul de postări pe rețelele de socializare. Sunt atât de mulți oameni care vorbesc despre faptul că se simt lipsiți de importanță, invizibili sau deznădăjduiți. Adolescente și femei spun că nu se simt suficient de bune sau destul de frumoase. Bărbați tineri spun că se simt inutili sau slabi. Rata sinuciderilor și a dependențelor este în creștere.

În special ca urmare a pandemiei de COVID-19, asistăm la o epidemie de asemenea trăiri în aproape toate segmentele societății noastre. Începând din 2020, depresia și anxietatea au crescut cu 25% în întreaga lume.